Primii privatizați după 1989. Imagini inedite, câteva amintiri și o perspectivă personală despre antreprenoriat, pentru cei care s-au născut acum 30 de ani.

Primul an de capitalism de după 1989 e consemnat în catastiful oficial ale economiei românești cu aproape 7000 de firme înregistrate. Câteva mii de antreprenori au pornit într-o aventură pe care foarte puțini dintre micii nou deveniți patroni au dus-o până la capăt. Cum au început unii dintre ei și câte dintre firmele lor aveau să reziste?

În 1989 abia împlinisem 20 de ani și n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă să faci afaceri. Cunoșteam însă câțiva oameni, unul chiar fost coleg de liceu, care aveau talent clar de negustor: puteau ”să facă rost” de săpunuri FA sau LUX, deodorante, țigări – de regulă KENT, blugi sau adidași, dacă aveai bani îndeajuns.

În lumea cvasi-controlată și planificată a comerțului comunist lor li se spunea, peiorativ, bișnițari. Erau, cumva, tolerați de miliție. Milițienii jinduiau, la rândul lor, după marfă ”interzisă”; uneori o cumpărau, alteori o confiscau iar ”bișnițarul” vedea în marfa confiscată prețul tacit pentru continuarea micii afaceri, sub ochiul atent și la cheremul autorităților.

Altfel, ceea ce făceau ei se putea încadra, în termenii legali ai vremii, la ”speculă” și pentru asta puteau primi pușcărie de la 6 luni la 5 ani. Unii dintre ei mai picau la câte o razie dar, de regulă, merita să pierzi câteva perechi de blugi sau 2-3 cartușe de țigări ca să scapi și să continui afacerea ”la negru”.

Primii ”antreprenori” de stradă: valutiștii

Dacă îți imaginezi că acum 30 de ani era la fel de simplu să schimbi 100 de euro, cum e acum, te înșeli. În primul rând nu exista moneda euro. Ce puteai să schimbi erau, de regulă, dolari americani sau mărci.

În ianuarie 1990, un dolar american era cotat oficial la 21 de lei (leul vechi, de la vremea respectivă), prin decizia autorităților instalate la putere, în decembrie 1989. Strada fixa însă adevăratul preț: un dolar american era la valutiști de 4 chiar 5 ori mai scump, adică 80-100 de lei.

11 luni mai târziu, printr-o hotărâre de guvern din noiembrie 1990, cursul de schimb a fost stabilit la 35 de lei pentru un dolar american. Același curs era și pentru o rublă transferabilă (moneda de schimb din fosta Uniunea Sovietică) ca și cum cele două economii ar fi fost pe picior de egalitate.

Ca să îți faci o idee despre ce însemna diferența dintre cursul oficial și cel din stradă: statistica de stat raporta salariul mediu, în 1990, la aproape 3400 de lei. Asta însemna cam 160 de dolari dacă ai fi găsit să schimbi leafa la cursul oficial. De la valutiști însă, cu același salariu, puteai cumpăra doar 40 de dolari. Ce puteai face cu cei 40 de dolari e o altă poveste, mai lungă.

Trebuie să mai știi că înainte de 1989 era ilegal să deții valută iar cine făcea asta pe vremea comuniștilor își asuma un mare risc. Chiar și cei care lucrau, legal, în străinătate – da, erau muncitori înalt calificați care mai prindeau câte un contract de stat prin Libia sau Iraq – nu umblau, efectiv, cu valuta în portofel.

Pentru ei, erau niște magazine speciale numite în popor ”shop-uri” de unde puteau cumpăra marfă de negăsit în magazinele comuniste – carpete, covoare persane, casetofoane, cafea, de exemplu – dar schimbul se făcea scriptic, prin conturi. Pe scurt, nu plăteau cu valuta cash.

Așa că, în 1990, valutiștii aveau buzunarele gata pregătite, până să apară, oficial, primele case de schimb valutar. Îi găseai pe lângă hotelul cel mai vizibil din orașele de provincie, în stațiunile de la mare/munte,  pe lângă vămile din sudul și vestul țării.

Nu-ți imagina că erau oameni cu cine știe ce studii financiare. Aveau simțul banului, făceau rapid în minte socotelile și, înainte de toate, știau să deosebească o bancnotă reală de una ”mânărită”. Și, crede-mă, asta era o chestie importantă!

Îți mărturisesc, am ținut prima sută de dolari în mână vreo trei ani după 90 când, din pură curiozitate, am reușit să schimb suma, la o bancă, pe baza primului meu pașaport pe care încă nu se uscase cerneala. Nu mai știu ce am făcut cu banii dar, dacă nu mă înșală memoria, la vremea aceea, nu puteam schimba, oficial, mai mult de 100 USD.

Într-o perioadă în care inflația din economia românească a ajuns să se măsoare și cu trei cifre, valutiștii au rămas, aproape un deceniu, maeștrii învârtelilor cu cash-ul la sacoșă sau valiză. Fără sediu de firmă, fără fax sau email, fără cărți de vizită. De website nici nu putea fi vorba pentru că în Romania nu ajunsese încă internetul.

Iar dacă te întrebi cum or fi scos unii o grămadă de bani peșin din țară, la vremea aia, poți fi sigur că sunt schimbători de valută care știu o grămadă de povești interesante....

Consignația, ebay-ul de cărămidă din anii 90

Pe faleza orașului în care m-am născut era un magazin modest în care găseai tot felul de lucruri ”de ocazie”. Haine, încălțări, magnetofoane Maiak sau Kashtan, discuri cu Modern Talking (doi bătrânei disco-pop despre care părinții îți pot povesti mai multe), vreo blană de nurcă, un ceas Pobeda sau porțelanuri chinezești de pus în vitrină. Și multe alte mărunțișuri.

Funcționa chiar înainte de 1989 și se numea simplu: Consignația. Din ce am enumerat mai sus nu era important ceva anume ci faptul că erau multe la un loc. Cam cum zicea mama lui Forest Gump despre cutia cu bomboane: nu știi niciodată cu ce poți să te-alegi. Probabil, era una în fiecare oraș din Romania comunistă.

Iată cum descrie Ovidiu Bojan o altă consignație, aflată în pasajul Vulturul Negru, din Oradea (imaginea de mai jos):

”...a fost magazinul în care orădenii găseau produsele occidentale ce lipseau din alte magazine. Consignația era unul din cele mai frecventate magazine, mereu plin de clienți, mulți orădeni, mai ales tineri, trecând pe acolo cel puțin săptămânal”.

 

Pe vremea aia Consignația funcționa așa: aveai ceva de vânzare, stabileai un preț, lăsai obiectul/marfa la magazinul cu pricina, vânzătorul punea un comision și după ce marfa se vindea mergeai și încasai banii.

În 1990, dacă nu voia să meargă la o astfel de consignație, micul antreprenor putea porni în afaceri doar cu o masă pliantă sau o mică tarabă de trotuar. Negustorii volanți vindeau cărți, ziare și reviste, sau casete și filme cu muzică piratată. Unii erau și vânzători; alții își permiteau să angajeze, evident, la negru. 

Dar patronul mai ambițios și cu ceva bani la teșcherea începea, cel mai probabil, cu o consignație de tip nou. Fie și-o amenaja singur, fie aducea marfă la una făcută de altcineva. Pentru început..

Cum vechile spații comerciale erau încă ale statului, patronul post-decembrist trebuia să găsească singur vadul și să fie foarte-foarte inventiv: un spațiu într-un colț de pasaj, pe locul unei foste toalete publice (avantaj: apă, curent electric), la un parter de bloc cu ieșire la o stradă circulată, într-o fostă magazie, oriunde puteau să încapă niște rafturi și să amenajeze o vitrină.

Consignațiile anilor 90 au îmbrăcat și încălțat, milioane de clienți și cliente care descopereau blugii Pyramid ori Zoff, mocasinii cu zulufi, pantofii de lac, geaca ori vesta de piele sau lame-urile pentru nuntă și botez. Nu era ca Fashion Days sau Băneasa Mall, dar asta găsea, atunci, generația mea.

Într-un an, deja,  lumea cenușie în care toți arătam la fel se estompa în fața asaltului pastelat al mărfii de bazar sosită în mega-sacoșe din rafie. Selfi-urile noastre de atunci ar fi arătat interesant dacă ar fi fost color: diferite, dacă le-ai fi privit individual, cam la fel, dacă le-ai pune laolaltă 😊.

De unde venea marfa?  Nu cred că e patron de consignație care să nu-și fi rupt șalele cărând cu sacoșa de la turci, cel puțin în lunile din 1990.

Poarta spre Istanbul s-a deschis, legal, odată cu unul dintre primele zece decrete ale Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) de acum 30 de ani: pe 8 ianuarie 1990 CFSN dădea liber la pașapoarte, după decenii de interdicție pentru călătoriile libere în afara granițelor României comuniste.

Oficial puteai obține pașaportul în cel mult 20 de zile. Cei care s-au dezmeticit primii mai aveau două griji: să găsească autocarele și - ai ghicit - să facă rost de valută. Parte din poveste se leagă cu ce ai citit mai sus despre valutiști: aveai ceva bani puși deoparte, îi schimbai rapid, la băieți, pe dolari sau mărci și te grăbeai să prinzi primul autocar spre Bosfor.

De adus, aduceai ce apucai să găsești mai ușor prin bazar: blugi, tricouri, încălțări, cosmetice chiar covoare persane. În Romania, lumea căuta să cumpere tot ce nu apucase să aibă până atunci. 

O altă parte era legată de trocul clasic: ce-i trebuie turcului din bazar și poate găsi antreprenorul la el în Romania? Rulmenți, pânze de bomfaier, bormașini, cuțițe de strung, rîșnițe de la ElectroArgeș.

Nici în ziua de azi nu știu ce făceau turcii cu ele; probabil de asta m-am așezat în banca celor care n-au mirosit oportunitatea și am ratat startul în negustorie. Mi-ar fi stat bine cu cravată din poliester și servietă diplomat - din plastic, luată pe câțiva rulmenți – marca ostentativă că ”m-am privatizat”.

Ca să înțelegi cu ce interes privea noua putere business-ul cu consignații în 1990 îți mai dau un hint, de data asta la un alt nivel: pe 26 martie 1990, noul Guvern instalat autoriza Centrala "PECO" București, printr-o hotărâre dedicată, ”de a vinde, cu plata în valută, prin unitățile sale, mărfuri primite în consignație”

Centrala PECO era cea mai mare – de fapt, singura – rețea de benzinării din Romania, aflată în proprietatea statului reprezentat atunci de Ministerul Industriei Chimice și Petrochimice. Ce putea vinde rețeaua PECO? ”Mărfuri și produse specifice activității pe care o desfășoară, primite în consignație de la parteneri externi și interni”. Adică benzină și motorină care fuseseră raționalizate drastic până în decembrie 89.

Mai erau uleiuri și anvelope dar grosul era format din carburanți. Te las pe tine să te gândești ce parteneri interni și externi puteau primi, cu aprobări ministeriale, acces într-una dintre cele mai mari rețele naționale de retail din Romania de la vremea respectivă.

Sigur că noua lumea a afacerilor a împărțit, rapid, antreprenorii în două: cei cu îndrăzneală și apetit pentru risc și cei cu informații și conexiuni. Decizii precum cea de mai sus erau la îndemâna celor din urmă iar asta aveam să înțelegem câțiva ani buni, mai târziu. În bună măsură, viitorul apropiat avea să fie al lor.

Pentru mulți din prima categorie, măsuța pliantă sau taraba rămâneau singura speranță. 

De la Cico și Brifcor made în RO la Tec made în USA

Dacă nu ai măcar 30 de ani, sunt puține șanse să îți aduci aminte de Cico ori Brifcor (sau Bem-Bem pentru cei care au bâtuiau, în anii 80, prin cofetării). Erau două mărci comuniste de băuturi răcoritoare acidulate, cu gust de fructe, pe care azi sigur nu le-ai da pe Fanta ori Mirinda.

Poate îți imaginezi că se găseau la discreție. Nu tocmai, iar motivul era simplu: erau îndulcite cu zahăr și zahărul se dădea pe cartelă. Nu, nu era un fel de cartelă pre-pay, ci o bucată de carton care îți dădea dreptul să poți cumpăra, o dată pe lună, 1 kilogram de zahăr, de exemplu.

Poate un kil de zahăr ți se pare ok dar, dacă pofteai la prăjituri de casă ori cozonaci de Revelion (Crăciunul nu exista, oficial), era puțin mai complicat. În plus, după niște ani, te cam săturai de aceleași arome și parcă ai fi încercat și altceva mai exotic. Dacă ar fi fost...        

De faza asta s-a prins destul de rapid un român fugit în America, pe la mijlocul anilor 80, și revenit în țară după 89.

După ce a sesizat că românii își doresc tare să încerce nu doar haine pestrițe ci și carbogazoase frumos colorate, Marius Iliev  a adus în Romania celebrele dozatoare TEC.

Sifonăreasa de la colțul străzii, angajată încă la stat, era albastră de invidie: mușterii abandonau apa chioară cu CO2 și făceau coadă la dozatorul cu cinci arome și îndulcitor artificial. Ieftin, frumos, verde, la bidonaș.

În 90-91 puteai începe rapid o afacere stradală cu băuturi răcoritoare preparate ”la botul calului”, pe alese. Aparatul cu care deveneai mic antreprenor de bulevard era un dozator cu unul sau mai multe capete produs de o firmă americană, Cornelius, a cărei istorie începe undeva, la începutul anilor 30.

După revoluție, îți trebuia un loc cu vad bun – o piață sau trotuarul unei străzi ori intersecții aglomerate -, o conexiune la curent electric, eventual una la apă și, teoretic, te puteai apuca de vândut răcoritoare.

Până să apară concurenții, erau așa de multe ”afaceri la dozator” că până și americanii s-au crucit când au văzut vânzările de dozatoare, după cum descrie într-unul din interviurile publicate, partenerul lor de atunci dl. Iliev.

S-or mai fi mirat, probabil, americanii și ce apetență sporită aveau românii pentru aspartam.

Te întrebi, poate, câți dintre micii antreprenori/patroni care au pornit atunci au rezistat până azi. Iată o statistică publicată de Iancu Guda, președintele Asociației Analiștilor Financiar Bancari din Romania (cifrele au fost publicate pe 17 iunie 2019):

”În 1990, primul an de capitalism, s-au înființat 6.900 de companii (n.r – în total). Dintre acestea, doar 49 mai sunt active în momentul de față, din care 13 nu înregistrează venituri și doar 14 firme au raportat o cifră de afaceri peste 1.000.000€ (majoritatea acestora fiind predispuse la activități și prestări de servicii către stat, având în vedere obiectul de activitate)”. 

Notă despre imagini:

Fotografiile alb-negru sunt din colecția personală a lui Norihiro Haruta, un japonez aterizat la București după 1989. Le-am preluat în acest material cu acordul autorului.

Merită să treci prin colecția lui cu imagini inedite și să vezi cum a surprins Norihiro Romania fără Ceaușescu, în chipuri de oameni și locuri cât se poate de obișnuite, la București dar și în alte câteva locuri din țară.