Vera Iurcu

Taxa pentru muzică ambientală (în pandemie): o radiografie tristă. Este o asociație salvarea?

Thumbnail

Auzim muzică ambientală oriunde în spațiul public: în hoteluri, restaurante, magazine, săli de loc și până la parcuri de distracţie, şcoli de dans, muzee, gări sau cabinete medicale. Ca simpli consumatori, ne bucurăm auzul și uneori mai fredonăm melodiile cunoscute. Însă, dacă apleci urechea, auzi foșnetul banilor din această industrie și zumzetul de nemulțumire al celor implicați.   

Dacă până acum s-a vorbit în spațiul public mai mult despre problema titularilor de drepturi de autor, problema taxei pe muzică a fost resimțită și de către utilizatori, în contextul pandemiei, când HORECA a fost una dintre cele mai afectate industrii. În continuare, vorbim despre situația din România privind taxele pentru muzică ambientală, în pandemie și nu doar, și problemele cu care se confruntă utilizatorii, precum și despre înființarea unei asociații care să vină în sprijinul acestora.

Organismele de gestiune colectivă din România și rolul lor

Toți utilizatorii de opere muzicale trebuie să plătească taxe pentru a putea difuza muzică ambientală în incinta lor. Autorizarea se face ori direct de la autori ori prin intermediul organismului de gestiune colectivă care îi reprezintă în România. Un organism de gestiune colectivă face legătura între titularii de drepturi de autor și utilizatori, respectiv orice spațiu care prestează anumite servicii.

Respectiv, avem UCMR-ADA pentru compozitori, CREDIDAM pentru solişti, cântăreţi şi UPFR pentru producători de fonograme. În cazul în care utilizatorii folosesc în scop comercial copii ale fonogramelor originale (puse pe stick-uri USB, hard disk-uri sau discuri optice), atunci aceştia trebuie să obţină autorizaţii de la UPFR (Uniunea Producătorilor de Fonograme din România) şi ADFR (Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România). 

Pentru a folosi muzică protejată de drepturi de auto, orice utilizator - magazin, restaurant, hotel, săli de fitness, birouri sau centre medicale  - are nevoie de autorizare de la 3 organisme de gestiune colectivă, după cum urmează: UCMR-ADA (73 lei + TVA), CREDIDAM (28 lei + TVA), UPFR (28 lei + TVA). Acestea taxe se aplică pentru o suprafață de până la 100 mp.

Astfel, utilizatorii plătesc către organismele de gestiune colectivă pentru a folosi orice melodii din repertoriul acestora, și plătesc conform metodologiei privind remunerația. Organismele păstrează un comision de funcționare de până la 15%, conform legii, iar restul banilor merg către titularii de drepturi de autor.

Totuși, în România, lucrurile nu stau chiar așa, potrivit lui Horațiu Coldea, consultant specializat în drepturi de autor și drepturi conexe în comunicare publică ambientală (difuzare de muzică în magazine, supermarketuri, mall-uri, hoteluri, restaurante, gări, aeropoarte, etc.). „Se rupe filmul după încasare. Adică organismele de gestiune încasează de la utilizatori, dar când e vorba să plătească mai departe, către titularii de drepturi, nu o mai fac.”

În continuare, am vorbit cu el despre situația din România privind taxele pe muzică și problemele cu care se confruntă utilizatorii, precum și despre asociația pe care care vrea s-o înființeze pentru a veni în sprijinul acestora.

Horațiu Coldea este licențiat în jurnalism și a lucrat mult timp în radio, apoi ca director de programe radio în rețele locale și naționale. „Din dorința de a fi complet în legalitate, aveam întotdeauna licență de la aceste organisme de gestiune colectivă și am avut întotdeauna grijă să am muzică achiziționată legal”. Între timp, s-a specializat în drepturi de autor, iar anul trecut, când a venit pandemia și avea mai mult timp liber, a urmat 3 cursuri avansate de proprietate intelectuală - în special gestiune colectivă, drepturi de autor, drepturi conexe - la Organizația Mondială pentru Proprietate Intelectuală.

O radiografie a taxei pe muzică în România

  • 80 de milioane de euro anual în taxe pentru muzică: „Îi împărțim noi cumva”

Revenind la situația din România și modul de gestiune a banilor din taxa pentru muzică, Coldea îmi dă exemplu ceea ce se întâmplă în perioada Crăciunului, când toată luna decembrie se aud colinde. „Hrușcă, de exemplu, că el se aude peste tot, nu câștigă nimic din comunicarea ambientală, deși se încasează bani în numele lui.”, afirmă el.

Mai spune că organismele de gestiune colectivă au găsit un artificiu prin care spun că plătesc, dar fac tot posibilul să nu achite titularilor de drepturi remunerațiile încasate. „Legea 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe, are o prevedere care spune că în obligațiile organismelor de gestiune colectivă se numără și cea de a solicita utilizatorilor informații privind operele utilizate, ca să știe cum să împartă banii. Ei cer de la radio și TV playlist-ul în fiecare lună, dar din ambiental nu mai cer. Astfel, la sfârșit de lună, ridică din umeri și spun că nu știu cui să plătească banii, așa că îi pun într-un fond comun, pe care îi împart apoi conform unui algoritm.”, explică specialistul.

Nici măcar Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu știe care sunt condițiile reale de repartizare.

„Pentru că, totuși, sunt obligați să împartă respectivele sume către cineva, și-au creat niște algoritmi proprii și netransparenți (nici măcar Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu știe care sunt condițiile reale de repartizare), astfel încât sumele să ajungă la cei din conducerile acestor organisme și la apropiații lor.”

El povestește că a întrebat cândva o avocată de la CREDIDAM cum se împart banii din fondul comun, iar răspunsul a fost „îi împărțim noi cumva”. „Legea o spune clar și la noi, și în tratatele internaționale, și europene, că trebuie împărțiți în funcție de utilizare. Într-adevăr, atunci când s-a făcut legea în 1996 era complicat să împarți și din ambiental către fiecare titular, dar între timp lucrurile au evoluat și aceste lucruri sunt mai ușor de urmărit. De exemplu, mall-urile, supermarket-urile, hypermarket-urile sau alte afaceri cu mai multe locații au un sistem centralizat pentru a avea control asupra la ceea ce se difuzează. Respectiv, sunt rețele care plătesc și sute de mii de lei pe lună către organismele de gestiune colectivă.”, explică el. 

Și-au denumit angajații inspectori, ca să sune mai autoritar.

Coldea susține că cele 3 organisme de gestiune colectivă colectează 80 de milioane de euro în taxe anuale pe muzică. După 3 ani, utilizarea drepturilor de autor se prescrie, iar banii care nu au ajuns la autori merg tot în acel fond comun și se împart după un anumit algoritm netransparent.  

De asemenea, Horațiu Coldea subliniază faptul că, deși organismele de gestiune colectivă nu sunt autorități ale statului, ci niște asociații non-profit, acestea creează o confuzie în mod voit. „Legea le dă niște drepturi, dar ele nu aparțin de statul roman. Ei și-au denumit angajații inspectori, ca să sune mai autoritar. Mulți utilizatori își manifestă nemulțumirea față de Guvern și ORDA, dar acestea nu au nicio vină. Atunci când vine cineva care se dă drept o autoritate a statului și spune că trebuie să plătești lunar ca să poți pune muzică, te conformezi.”

  • Taxa pe muzică: în funcție de suprafață, nu de public

Până acum, puțini își puneau problema cum și pentru ce plătesc remunerația pentru muzică și o făceau pentru că li se cerea. Apoi a venit pandemia și a pus HoReCa pe brânci. Odată cu scăderea drastică a veniturilor, orice sumă care trebuie achitată în această perioadă devine importantă și nimeni nu-și dorește să plătească pentru ceva ce nu a folosit - în cazul de față, pentru muzica neutilizată.

„ În această perioadă e absolut necesar ca structurile asociative din domeniu (sau marii utilizatori) să ceară noi negocieri care să țină cont de gradul de ocupare al camerelor. Toate metodologiile actuale au fost negociate acum foarte mulți ani, iar Legea 8/1996, republicată, prevede că se pot solicita noi negocieri la 3 ani după publicarea lor.”, afirmă Horațiu Coldea.

Folosirea muzicii se numește comunicare publică, dar dacă nu a fost public, către cine s-a făcut comunicarea respectivă?

El nu contestă faptul că artiștii trebuie plătiți, dar, în același timp, spune că remunerația trebuie să fie una echitabilă pentru toate părțile implicate. Potrivit lui, legea lasă o portiță de interpretare de care au profitat organismele de gestiune colectivă. Acestea argumentează că, dacă unitățile care foloseau muzică nu au fost închise de stat în mod obligatoriu, trebuie să taxa pe muzică, pentru că, teoretic, au activat în continuare. În realitate, au existat interdicții de circulație și, respectiv, nu au avut clienți. „Hotelurile au fost goale luni de zile. Am un client care mi-a spus că în ultimele 9 luni a avut un grad de ocupare de 12,5%”, adaugă Coldea. 

El mai dă exemplu situația din Cehia, unde organismele de gestiune colectivă au fost amendate cu peste un milion de euro anul trecut, tocmai pentru că au solicitat remunerații fără să ia în considerare gradul de ocupare a camerelor de hotel.

  • Factură UPFR și CREDIDAM cu 6 - 12 luni în avans

În același context, specialistul în drepturi de autor menționează faptul că UPFR și CREDIDAM emit facturile în avans cu 6 luni sau 1 an, fără a exista siguranța că utilizatorii vor putea folosi aceste licențe, așa cum a fost pe timpul pandemiei. „Utilizatorii sunt de acord să plătească, dar numai pentru ceea ce au folosit”, conchide el.

  • Taxa pe muzică: plătim pentru altceva decât ce folosim

O altă problemă identificată de consultantul în drepturi de autor este faptul că nu se face o diferență între anumite tipuri de opere și utilizatorii plătesc pentru altceva decât ceea ce folosesc, de fapt.

„O înregistrare audio neînsoțită de imagini se numește fonogramă. Dacă este însoțită de imagini, devine o înregistrare audio-vizuală.”, explică Horațiu Coldea. Și Curtea Europeană a stabilit că nu se plătește remunerație pentru fonogramă atunci când se folosesc înregistrări audio-vizuale. „Totuși, în România, UPFR și CREDIDA încasează remunerație pentru comunicare publică de fonograme indiferent de operă. Asta înseamnă că utilizatorii plătesc de două ori pentru aceeași operă protejată. Mai mult decât atât, taxele pentru fonograme sunt mai mari decât pentru audio-vizual.”, afirmă Coldea.

Din discuțiile pe care le-a avut Horațiu Coldea cu profesori universitari în drept intelectual, care lucrează cu Organizația Mondială pentru Proprietate Intelectuală, i s-a confirmat că utilizatorii de muzică nu doar că nu mai trebuie să plătească taxe duble, ci ar trebui să-și primească și banii înapoi.

  • Utilizatorul turmentat: eu către cine plătesc?

O altă normă legislativă europeană încălcată în România e cea a dreptului exclusiv al autorului asupra operei. Aici, gestiunea obligatorie a fost înlocuită cu gestiunea colectivă extinsă, adică UCMR-ADA poate cere remunerații în numele titularilor de drepturi fără acordul lor, chiar dacă ei nu fac parte din organizație. Curtea Europeană de Justiție spune că asta contravine la dreptul exclusiv, întrucât organismele exercită un drept al autorilor în numele lor și fără autorizarea lor.

Horațiu Coldea spune că există cazuri în care organismele de gestiune colectivă solicită remunerații chiar și atunci când utilizatorul a cumpărat licență direct de la autor.

  • Ai un laptop doar pentru contabilitate? Plătești și pentru muzică

În toate metodologiile din România, apare o formulare la definirea comunicării publice care spune că simpla deținere a unui aparat care permite comunicarea se consideră automat comunicare.

Adică, dacă ai în magazin un laptop pe care faci contabilitatea sau vânzările, se consideră comunicare, chiar dacă niciodată nu ai difuzat muzică de pe acel laptop.

„Utilizatori din mai multe state au fost la Curtea Europeană și s-au judecat pe acest subiect și de fiecare dată Curtea a spus clar că simpla deținere de instalații care permit comunicarea nu reprezintă comunicare publică. În România, sunt toți la un loc, indiferent că au făcut sau nu comunicare.”, Horațiu Coldea.  

Asociație pentru utilizatorii de muzică

Coldea spune că a a studiat ce s-a făcut public referitor la negocierile fiecărei metodologii și deciziile Curții de Apel București, în cazurile în care negocierile au ajuns în instanță (aproape de fiecare dată), și a constatat că nicio asociație reprezentativă a utilizatorilor nu a ridicat cele două probleme expuse mai sus: utilizarea de opere audiovizuale, dar nu de fonograme și proporția ocupării camerelor în cazul unităților de cazare.

Toate aceste lucruri de mai sus l-au determinat să înceapă demersurile pentru înființarea unei asociații pentru utilizatorii de muzică protejate de drepturi de autor. El spune că ideea i-a venit de la un client de-ai lui, „o firmă cu sute de magazine”, care a ales să-i paseze tot ceea ce ține de drepturile de autor pe muzică, motivând că asta este o nișă mai mica și mai complexă. „În acel moment mi-am dat seama că sunt foarte mulți în situația lor, care nu cunosc în amănunt legea și particularitățile ei. Sunt foarte multe capcane și sume pe care le plătesc și nu ar trebui să o facă sau nu la valoarea cerută.”

Asociația este la faza de draft de statut, având acum peste 20 de membri fondatori, dar Coldea este convins că se vor alătura mai mulți după ce va fi înregistrată, mai ales că și-au exprimat interesul și dintre marii utilizatori. 

Poate deveni membru al asociației orice entitate (societate comercială, PFA sau întreprindere individual) care folosește într-un fel sau altul opere protejate de legea dreptului de autor (muzică, film, emisiuni tv, fotografie, artă plastică, etc.).

  • Ce poate face o asociație pentru utilizatorii de muzică?

„În primul rând, putem ajuta cu consultanță”, afirmă Coldea. „Adică să verificăm fiecare caz în parte: ce fel de licențe au, ce acte au, dacă sunt în regulă, dacă plătesc doar ceea ce trebuie să plătească. Sunt afaceri peste care vin organismele de gestiune colectivă și le fac plângeri, iar alții au fost chiar dați în judecată ca să recupereze sumele neplătite.”

La tribunal, merg pe bandă rulantă dosarele. De aproape 30 de ani, organismele de gestiune colectivă au câștigat fiecare proces.

În acest context, Coldea remarcă faptul că, de aproape 30 de ani, toate dosarele de gestiune colectivă se judecă doar la tribunalul București. El susține că „foarte mulți judecători nici măcar nu se uită să vadă despre ce e vorba și dacă, poate, e o situație diferită. De aproape 30 de ani, organismele de gestiune colectivă au câștigat fiecare proces la tribunal. Unii utilizatori aleg să meargă mai departe, la Curtea de Apel, și au fost multe cazuri când au câștigat, pentru că demonstrat că nu au făcut comunicare publică sau că au făcut o înțelegere cu titularul de drepturi și, respectiv, organismele nu mai aveau mandat să încaseze în numele lui. La tribunal, merg pe bandă rulantă dosarele.”

Metodologiile nu s-au mai schimbat deloc de 11 ani.

Horațiu Coldea spune că, la nivel de asociație, pot asista la negocieri din numele utilizatorilor, conform legii. „ Toate plățile către organismele de gestiune colectivă se fac în baza unor metodologii. Organismul de gestiune colectivă propune o metodologia, merge cu ea la ORDA și solicită să cheme cealaltă parte la negocieri - marii utilizatori și asociațiile acestora. Metodologiile nu s-au mai schimbat deloc de 11 ani.”, conchide el.

Parallax

Vizualizari
3295
Conţinut
Parerea ta despre articol
Adauga comentariu
poza de profil
Calin
C
Ok, si care este concluzia?

- Ultimele știri -

 

  Ultimele știri